Long – 21km aka Half Marathon

Bun, să tragem linie zic, au trecut 3 zile deja.

Nu am mai scris de ceva vreme pentru că, deh… nu am vrut 🙂
Eu din fire sunt așa, mai, ciudat, ca să zic frumos; mă ambiționez repede dar și cedez la fel de repede în anumite circumstanțe.

Dacă mai țineți minte, acum ceva vreme m-am apucat de alergat urmând un plan de antrenament. Scopul era să alerg 21 km, sau un semi-maraton, din Barcelona mai exact.

Totul bine și frumos, planul mergea relativ ok, alergam bine și duceam un pace cam cu jumătate de minut mai bine decât ce zicea planul de antrenament. Deși nu era scopul meu, aparențele duceau la un timp destul de bun la semi-ul din Barcelona.

Acum, de ce v-am zis că mă ambiționez și cedez repede… prin ianuarie am realizat că ultimele 2 săptămâni din plan cad exact când aveam planificată o vizită la Chișinău. Inițial mi-am zis că nu e o problemă, că pot alerga oriunde, ce mama măsii… ulterior, tot apropiindu-mă de data plecării, problemele “logistice” (meteo, haine, spălat, uscat, timp etc.) m-au descurajat și în final am cedat 😦 Nu m-am mai antrenat din săptămâna plecării, nu mi-am luat echipament la mine etc. Ce-o fi, o fi, am zis.

În săptămâna concursului mă simțeam slab, ieșit din formă (evident!) și fără chef de alergat duminică. Sâmbătă, după ce mi-am luat pachetul de concurs, parcă mi-a apărut cheful de alergat și abia așteptam ziua de concurs, deși știam că o să alerg ca un cartof 🙂

20190209_10244820190209_102418_001

În fine, concursul… multă lume, foarte multă lume. Am început cu ultima grupă (Start 5), 25-30 minute după ora oficială de start 😦 Aveam pace-rii de 2 ore mult în fața mea, nici nu le vedeam steagurile.

La început, toți campionii mondiali din grupa mea de start, au pornit în trombă și evident că după prima curbă erau la pulsul maxim (abia de mai vorbeau/respirau între ei). Nici eu nu am fost mai deștept, am plecat cu 4+ min pe km și abia după primul kilometru am reușit să scad viteza la 5+ min/km.

Pe la km 3-4 m-am trezit oarecum singur, între puțini oameni, cred că eram în fața grupului 5 dar în urma celor din 4. Ok, am zis, mi-am reglat pace-ul (~5.30), inima (~160-165) și alergam bine. Mă simțeam bine, surprinzător pentru mine.

orig-MMBD0877

Cum m-am obișnuit să alerg fără apă/mâncare primii 7-9 km, la primul punct de alimentare (adăpare cred că ar fi mai corect, pentru că aveau doar apă și energizant) am luat puțină apă și am dat bici mai departe. Practic, nici nu am făcut pauză.

La km 10, al doilea punct de alimentare deja simțeam nevoia de apă. Am început să-mi simt picioarele dar viteza și inima erau ok, același ritm practic. Mai am jumătate, mi-am zis. Toți alergătorii cu care am vorbit despre semi-ul ăsta, tot băteau câmpii cum că km 18 e pragul psihologic. Cum niciodată nu am alergat mai mult de 16 km, nu știam cum o să fie, deci… vom vedea zic.

orig-MMBF0579

Mai alerg 2 km și pac! La orizont văd steagurile pace-rilor de 2 ore, dar era mult până la ei. Mânca-o-n cur de ambiție… am mărit viteza aproape la 5 min/km ca să-i ajung. Știam că dacă îi ajung și/sau îi depășesc, timpul meu de finiș va fi sub 2 ore. Ambiția vieții…

Fix la km 15 i-am ajuns, aveam pulsul peste 170, îmi era sete și ei, nemernicii, au continuat să alerge fără să oprească. Eu eram deja half-dead. Am oprit 5-10 secunde cât să-mi revin după efortul făcut de a-i ajunge și să beau ceva energizant.

Am pornit, îi vedeam, nu erau departe dar nici aproape… picioarele deja dădeau semne de oboseală dar i-am depășit din nou pe la km 16. Another win, mi-am zis.

orig-MMBD5189

Am trecut de km 17, deja era record de distanță pentru mine, eram obosit și mă uitam mereu la ceas să văd cum alerg și cât mai am. Alergam cam cu 5.30 km/min, ceea nu era rău, dar aveam pulsul peste 170.

Aproape de km 18 sau după, nu mai țin minte, parcă simt că sunt depășit de o gloată de oameni. Când întorc capul, pace-rii de 2 ore lângă mine. Facepalm! Mi-am băgat capul într-o ședință psihologică, picioarele mă înjurau, ăștea mă depășeau… în fine, pe scurt, totul se ducea naibii. Am zis ok, nu termin în fața lor, dar măcar să termin fără să leșin sau să mă opresc din alergat, cum făceau muuuulți alții. Alergam cu 5.30-5.45 deși mie mi se părea că merg.

La km 19 îi înjuram pe toți. Deja amețeam de la zecile de picioare care se mișcau în fața mea, trebuia să mă forțez să țin și capul sus acum, pfff. Alergam și mai încet, 5.40-5.50 cred că era, pulsul tot peste 170, măcar asta era ok, mi-am zis.

Km 20… ultimul. Cred că e ultima mea poză înainte de finiș. Pe fața tuturor din poză se vede finișul 🙂

orig-MMBG0690

Parcă mi-am mai revenit psihic. Bullshit… mă uit la ceas, aproape 6 min/km, pulsul a luat-o razna – peste 175 – practic deja mă târâiam spre finiș, bucuros să termin primul meu semi-maraton și promițându-mi că nu mă mai bag la nici un alt concurs de alergare cu n-șpe mii de oameni.

Gata, am terminat zic. Ultimii 500 metri cred că au fost cei mai grei, mai grei decât cei 20 km până acolo. Nici nu m-am uitat la ceasul oficial, cred că era 2 ore și 15 min (și 17 de fapt, am văzut în poze) dar știam că era ora oficială, nu ora mea. Am terminat la câteva secunde după pace-rii de 2 ore.

orig-AUTA5037

Oricum, pornind cu aproape 30 min după start, algebra din școală zicea că am câștigat 15 min, super zic… Am dat save pe ceas și așteptam să termine upload-ul. Șoc! Tunete și fulgere…. 1 oră 52 min și ceva zicea ceasul. Shit, și eu care m-am antrenat pentru 2 ore și 8 min 🙂 eram fericit, nu neg. Totuși, cred că eram mai fericit pentru că s-a terminat, nu pentru că am terminat.

20190210_11205820190210_111803

Whatever, haos la finiș, probabil nu eram singurul walking dead acolo. Nu am leșinat, am rămas în picioare, îmi făceam loc spre ieșire, visam bananele și ciocolata din mașină, care era la aproape 1 km distanță… oricum, până la ieșire din complex am primit o banană (mică!) și o portocală-mandarină, nu am înțeles ce era.

Drumul până la mașină mi s-a părut de 10 km și semaforul ăla parcă a stat pe roșu 5 min… în fine, cele 3 banane super mari și bune, aduse de acasă, au intrat ca semințele una după alta. La fel și litrul de apă…

Concluzii

Fuck this shit! Never ever mă mai vedeți la concursuri de alergat cu mii de oameni (19 mii au fost acum). Am avut mari probleme cu concentrarea la ritm și inimă pentru că trebuia să mă gândesc pe unde să-mi fac loc printre ceilalți. Nici nu mai știu de câte ori am alergat pe trotuar numai ca să pot depăși în liniște și fără efort adițional.

Pe scurt, nu mi-a plăcut. Nu m-am simțit împlinit și satisfăcut așa cum speram.

Next, bicicletă. Punct. Asta-mi place și asta vreau să fac, cel puțin în viitorul apropiat.

Alergat, da, o să mai alerg, dar fără concursuri mari și/sau prin orașe. Nu am ce face, prefer oricând pădurile și munții în locul mării și asfaltului. Deci, trail running, hiking, mountain biking… this is for me.

Advertisements

Tempo – 10km

View this post on Instagram

#running #tempo #cold

A post shared by Vitalie Ciobanu (@vitalieciobanu) on

Azi a fost un pic ciudat… M-a înțepat genunchiul de câteva ori la început și nu prea am înțeles de ce… mai vedem, sper să fie ok.

Mai târziu, m-am simțit obosit parcă, sau fără chef… nu știu, încă nu m-am hotărât ce senzație era 🙂

No, în rest… suntem în ianuarie și caisul de colțul străzii a dat flori… belea…
20190117_08264420190117_082842

Aici am încercat să fac o poză fără să mă mai opresc… a ieșit ok zic eu 😛20190117_091356Ultima urcare solidă de azi…20190117_091949Să admirăm și marea…20190117_09211020190117_092126Și transpirația de pe spate 🙂20190117_093612

Tempo – 13km

20190110_08292420190110_08390320190110_08563320190110_09024220190110_09054520190110_090611

Și mai jos unul din beneficiile alergatului. Nu mai trebuie să-ți tai unghiile, cad singure 🙂20190110_101332